Astăzi “am desfiinţat” un scriitor câştigător al Premiului Nobel pentru Literatură. La sensul figurat, bineînţeles şi, mai ales, în absenţa lui. Nu aş fi avut probleme să îi spun direct ceea ce gândeam despre cartea sa, dar cum nu e chiar la îndemână să ai la dispoziţie un scriitor atât de titrat, m-am mulţumit să îl critic de la distanţă.
Este vorba despre J.M.G. Le Clézio iar cartea pusă la zid este “Ritournelle de la faim” (titlu tradus în limba română cu “Ritornela foamei”). O carte fără cap şi fără coadă, lipsită de o structură narativă solidă, cu personaje neconturate şi pretenţii de capodoperă.
Luarea mea de poziţie a avut loc în cadrul “Clubului Stendhal”, grup de lectură în limba franceză de la Biblioteca Internaţională, din care fac parte de mai bine de un an. Este vorba de un club la care participă iubitorii limbii şi literaturii franceze. Ne întâlnim o dată pe lună şi dezbatem câte un roman contemporan al cărui titlu îl ştim de la şedinţa precedentă. Participarea presupune implicit şi citirea prealabilă, în limba originală, a romanului ales. În ultimele luni am parcurs cărţi foarte bune, cărţi mediocre, am cunoscut mulţi iubitori de literatură, italieni şi francezi şi, mai ales, am simţit că pot cultiva o pasiune pe care am adus-o cu mine de acasă şi căreia i-am dedicat mulţi ani din viaţă.
Până când am descoperit acest club aveam ocazii sporadice de a-mi exersa abilităţile de vorbitor de limbă franceză: în vacanţele din Franţa, în autobuz cu călătorii de origine africană pe care îi întrebam dacă aveau intenţia de a coborî la următoarea staţie sau în cadrul întâlnirilor cu puţinele delegaţii de afaceri care nu vorbeau engleza sau italiana.
Simţeam lipsa limbii franceze din viaţa mea, chiar dacă din când în când citeam câte ceva sau vedeam vreun film în limba originală.
Ce carte v-aş recomanda astăzi să citiţi neapărat, dintre cărţile dezbătute la “Clubul de lectură Stendhal”? În primul rând, romanul “Eldorado” al lui Laurent Gaudé, despre emigrarea clandestină din continentul african către Europa.
Vă mai recomand şi “Nos pères sont partis” (s-ar traduce în limba română “Taţii noştri au plecat”), roman scris de Dalila Bellil, scriitoare franceză de origine algeriană stabilită în Italia, coordonatoarea grupului nostru de lectură până de curând. Romanul său epistolar ne prezintă două personaje feminine cu aceleaşi origini dar cu evoluţii total diferite: una dintre ele rămâne în sătucul unde s-au născut, în timp ce cealală îşi urmează tatăl emigrat în Franţa. De aici şi diferenţele dintre cele două femei şi respectiv, dintre civilizaţiile în care trăiesc.
Voi ce faceţi pentru a vă menţine nivelul de competenţă al limbilor străine învăţate de-a lungul vieţii?
Eu incerc, mai intai, sa imi exersez limba italiana, asa ca am neglijat celelalte limbi. Citesc numai in italiana, celelalte carti le-am lasat deoparte. Cand voi reveni in tara, probabil ca discriminarea asta va disparea, si voi citi fara remuscari si in alte limbi. Ma asteapta o biblioteca intreaga (zestrea sotului).
Cu toate acestea, ascult si eu cu placere in autobuz africanii vorbind franceza lor. Si urmaresc pe internet, in fiecare an, decernarea premiilor Cesar. Un regal!
Te felicit pentru participarea la grupul de lectura. Cred ca mi-ar placea si mie.
Mulţumesc mult! În ce mă priveşte, de o viaţă întreagă citesc şi vorbesc de dimineaţă până seara în italiană. Acum, când îţi scriu, "mi s-a făcut poftă" să citesc în română.:) Franceza îmi lipsea foarte mult. Să îţi povestească familia mea ce poveşti am când mergem în Franţa, intru în vorbă cu cine apuc, de multe ori doar de dragul conversaţiei 🙂
O prietena spunea ca limba franceza este cea mai sexi 🙂
ha ha, este 😉